Revista Luceafărul nr. 15-16, 1-16 august 1910, este rezervată aproape în întregime unui reportaj despre Valea Oltului, scris de Teodor Romul Popescu. Redăm în întregime acest text, pentru frumusețea descrierii dar și pentru numeroasele fotografii inedite publicate cu acest prilej. Astăzi a patra parte în care ajungem la Râmnicu Vâlcea trecănd prin Călimănești.
Defileul Cozia
Cine a fost vreodată pe şirul de stânci înalte, pe care se află biserica Văraticu şi satul cu acelaş nume, nu va uită curând rninunata privelişte ce se vede de acolo. Cerul îşi preumblă încet cetele de nori, ce Iîcunună ca o aureolă de argint creştetele stâncilor uriaşe, dintre cari muntele Foarfeca îşi înalţă mai sus piscurile pleşuve. La apus se deschide, largă, valea Lotrului, prin care şerpueşte Lotrul zburdalnic, iarjos, intre pri-poarele munţilor Cozia, fierb valurile Oltului, se sbat în spume şi în clocote de mânie, ca să scape de strâmtoarea în care au ajuns. Defileul Cozia e cel mai strâmt dintre toate defileurile din regiunea Turnului-Roşu, şi întrece, în frumuseţi, toate defileurile din Transilvania. Trenul, îndată la începutul defileului, trece printe un tunel şi străbate repede dealungul defileului, aşa că nu se pot vedea toate frumuseţile lui.
De aceea e mai bine, dacă aceastălregiune se străbate pe jos, cum am făcut şi not în vreo trei rânduri, fotografiind peste 180 de vederi. Munca ce-a fost cheltuită pentru construirea acestui drum se vede la stâncile „Armăsar", în cari se văd bine ciopliturile de daltă. Mergând pe lăngă cele două tunele, ce urmează, la cel din urmă — lung de 760 de metri — se pot vedea urmele unui drum vechiu, pe partea stăngă a Oltului, care probabil e drumul Romanilor amintit de Locotenent colonelul Schwarz de Springfels.
Îndată după Gura Lotrului, la Cârligul cel mic, Oltul seamănă cu un torent sălbatic, ca şi la stănca Armăsar, unde valurile se izbesc cu putere in pieptul stâncilor. Aceste locuri sunt foarte primejdioase pentru plutaşi, cari trebuie să fie nişte cârmaci iscusiţi, ca să nu se izbească cu plutele de pereţii de piatră. Mai la vale ajungem la stânca Clopot, cel mai ingust loc din strămtoarea Oltului. Dela vărsarea Lotrioarei, Oltul începe să curgă mai sprinten, iar când ajunge la stânca Clopot are o iuţeală năbădăioasă.
Valurile stropesc cu furie şi două vârtejuri puternice răscolesc toată fiinţa râului ce înfrăţeşte pămăntul romănesc. pn această strâmtoare de stânci valurile lui se aseamănă cu sufletul obidit al neamului rămas dincolo de hotarele convenţionale. in acest loc mai demult a fost o urlătoare de apă, care în cursul vremii a dispărut. şi stânca Clopotul îşi are tradiţia ei. Se zice că în adâncurile Oltului ar fi un clopot, care eră să fie dus la mănăstirea Cozia de mai la vale. Dar corabia pe care eră clopotul, i'mpreună cu oamenii de pe ea s'a sfărâmat de aceste stânci şi s'a cufundat in valuri. Dela halta Turnul o potecă duce la mănăstirea Turnul de sub pădurea verde a muntelui Cozia. Lângă mănăstire e reşedinţa de vară a episcopului Curţii de Argeş. Biserica nouă din aceasta reşedinţă e un juvaer de arhitectură. Pictura de pe păreţii dinafară dela mănăstirea cea veche deasemenea e foarte interesantă ca şi interiorul.
Călugării evlavioşi, sunt cei mai mulţi oameni bătrâni, neobişnuiţi cu vizitatori. Halta Turnul e legată de celalalt ţărm prin un pod umblător. Dacă trecem podul avem o frumoasă privelişte asupra mănăstirii încunjurată de păduri verzi şi de dealuri.
Din jos de mănăstirea Turnul se află, la un loc îngust al Oltului, stânca masivă numită Masa lui Traian sau Masa lui Mircea. Se zice că până aici au străbătut Romanii sub Traian. Dupăce au tăiat stănca, văzând că intimpină prea mari greutăti la construirea drumului, au fost siliţi să încunjure muntele Cozia. Astăzi la lespedea de stâncă duc nişte trepte. în mijlocul ei să vede o cruce de piatră săpată ca aducere aminte.
De departe se zăreşte mănăstirea Cozia, clădirea în forma unei cetăţui, care acum e loc de vărat pentru azilul „Elena Doamna". înainte cu vreo 600 de ani, când Turcii au luat mănăstirea, să zice că stareţul Mircea de pe atunci s'a refugiat pe drumurile sub-terane ce duc pe sub Olt până la stânca lui Traian.
De atunci această stâncă să numeşte şi masa lui Mircea. Despre mănăstirea Cozia d-I lorga scrie: „Aici la Cozia doarme Mircea cel mare, deasupra Oltului în care i s'au oglindit flamurile, sub pădurile ce l-au ascuns şi adăpostit — adevărata cetate a Ţării Româneşti." Oltul iese dintre munţi la Bivolari, în apropierea căruia se află ruinele scăldătoarelor romane. Pe lărmul stâng al Oltului ajungem, pe la Căciulata, la băile Călimăneşti.
Băile Călimăneşti
De la gara un pod de 200 de metri duce pe ţărmul drept al Oltului la staţiunea balneară Călimăneşti. În sat, mai ales dumineca şi în sărbători, vedem trupuri robuste şi feţe sănătoase de țărani, dându-se în scrânciob sau jucând frumoasa horă, în jurul tarafului de lăutari. Din sat ajungem la locul de cură. pn mijlocul parcului bine îngrijit se află hotelul statului „Stefania", clădit în stil elveţian din lemn şi din piatră.
Alături, în pavilon, un izvor îşi împrăştie mirosul neplăcut de iod. Prin parc, în care cântă şi o muzică militară la anumite ore, se plimbă lume elegantă, finbrăcată dupa cea mai nouă modă a Parisului. Pe culmile din dosul Călimăneştiului ne putem urcă pe nişte drumuri foarte bune.
De la stânca ce iese din coastă avem o privelişte frumoasă asupra Călimăneştiului, cu vile moderne. În mijlocul parcului vedem o biserică mică, care are un interior bogat. Arheologii probabil vor găsi la ruinele mănăstirii de călugărite ruinele castrului roman Arutela.
La o depărtare de 2 km. e izvorul Căciulata cu apa făcătoare de minuni. Băile şi izvoarele din Călimăneşti şi Căciulata au viitor. Primele instalatiuni le-a făcut ministrul I. Brătianu la 1881. De curând statul a votat 4 milioane pentru construirea unei statiuni balneare europene. După d-rul Felix izvoarele din Călimăneşti sunt mai bogate in pucioasă ca apele minerale din Aachen, Aix-les-Bains, Eaux Bonnes, Baden, lângă Viena, Băile Herculane, Ptistyn, Teplita şi altele. Acum zece ani Călimăneşti era un sat sărac, astăzi e una dintre cele mai cercetate statiuni balneare din România şi nădăjduim că peste zece ani să devină o statiune balneara europeană.
Rămnicu-Vâlcea
De la Călimăneşti într'o jumătate de oră suntem in Rămnicu-Vâlcea, un orăşel cu ca. 7000 de locuitori, cu clădiri şi cu instalatiuni moderne. La gară vieata e foarte vioaie. După obicelul oraşelor mici din România o mul-time de lume mişună la gară, cănd soseşte trenul. Cucoane elegante, ofiteri, călugări şi țarani aleargă în toate părțile ca într un furnicar. Ovrei cu perciuni şi caftane soioas în câte un colț retras îşi pun la cale afacerile lor rentabile. Pe bulevard ajungem în mijlocul oraşului, unde e parcul „Zăvoiu", cu straturi de flori şi fântâni săritoare. Oraşul e luminat cu electricitate şi are mai multe aşezăminte folositoare: o baie, o hală de vânzare, un spital ş. a. În Râmnic e şi o reşedinţă episcopească, într un palat alb parcă ar fi de marmură, unde e şi vechiul scaun episcopal al celui de-al doilea Severin.
D-I Iorga zice: „A ştiut ce face acel care a ales dealul acesta în veacul al XIV-lea sau al XV-lea pentru a păzi noul Severin din vale, care ajunse reşedinta olteană a Domnilor, Scaunul obişnuit al Banilor şi al celor de-al doilea Mitropoliţi ai ţării. Cărări grele şerpuesc pe pieptul umflat al singuratice şi cei ce stăteau sus, în ziduri care sau surupat de mult, încă din vremea lui Radu dela Afutuaţi, cel ucis pe această culme, în biserică — puteau prăvăll lesne duşinanii in vale".
Prin cele descrise cred că am reuşit să trezesc în mulţi dorinţa de a face o excursie prin aceste regiuni aşa de bogate în frumuseţi.
Teodor Romul Popescu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu