Cula Greceanu

Cula Greceanu din localitatea Măldărești, județul Vâlcea, este una dintre cele mai bine conservate construcții de tip culă din România și face parte, alături de restul monumentelor din ansamblul Culei Greceanu și de Ansamblul Culei Duca, din Ansamblul Muzeal Măldărești. Aceasta a fost construită în anul 1516 de către ctitorul Nan Paharnicul și avea funcțiunea de refugiu, apărare și locuință. Forma ei actuală a fost însă dată în secolul al XVIII-lea, de către Gheorghiță Măldărăscu și jupânița sa Eva, proprietarii culei.

La începutul secolului al XVI-lea, boierii din Măldărești erau unii dintre cei mai bogați din Oltenia, averile lor întinzându-se din crestele munților până spre câmpia Dunării. Datorită modului în care își depozitau avuția, adică în grămezi zise «maldăre», membrii acestei familii bogate de boieri au căpătat porecla de «Maldăr», iar comunei i s-a zis Măldărești. Bogăția despre care se dusese vestea constituia însă o ispită atât pentru turci cât și pentru haiducii vremurilor de atunci, de aceea, pentru a se apăra împotriva acestor repetate atacuri, neamul Măldăreștilor a clădit cula ce se vede și azi și care are aspect de fortăreață.

Numele de culă provine din cuvântul turcesc kule (traducere: turn), desemnând o locuință întărită, având forma unui turn, caracterizată de un parter înalt, masiv, și un etaj la care se ajunge cu ajutorul unei scări. Culele erau folosite pentru mai multe scopuri, pentru refugiu și apărare, de veghe şi alarmă sau ca și locuințe permanente. Acest tip de locuință rezistentă se întâlnește în țări din zona Balcanilor, precum Serbia, Bulgaria și Albania, iar în România cu precădere în Oltenia, unde a preluat elemente din arhitectura țărănească precum foișorul, cerdacul sau prispa, transformându-se în edificii arhitecturale tipic românești.

Cula are trei nivele, adică un parter cu beci și două etaje. La parter sunt plasate cele două intrări, una drept acces la pivniță și beci, iar alta în casa scării ce urcă la caturile de sus unde sunt camerele de locuit. La parter se mai gasesc beciul și pivnița foarte spațioasă în care proprietarul își păstra cele trebuincioase casei și traiului.

Clădirea prezintă câteva indicii ale stilului brâncovenesc: ferestrele pivniței lucrate in piatră traforată, cele doua cerdace cu arcade si bolțile de penetrare din încaperea de la etajul I. Accesul pentru vizitatori se face pe o ușă din stejar ferecată și continuă cu o scară din lemn până la etajul I. Zidul exterior al casei scării este străpuns de două guri de tragere pentru apărarea intrării împotriva atacatorilor. La etajul I, din pridvorul larg deschis spre miazăzi, se intră într-o încăpere de dimensiuni reduse, un vestibul și de aici în două camere mai mari care serveau drept cameră de zi și iatac.

La etajul II, după ce urcă pe o scară foarte dreaptă, se pătrunde în pridvorul cerdac. Din acest pridvor se vede toată măreția munților Arnota, Builă și Bărbătescu, precum și întreaga vale a Luncavățului. Alături de pridvor, dar fără niciun fel de comunicație cu el, este așa zisa tainiță, care constituie și ultimul refugiu la nevoie și în care se pătrundea printr-o scară dreaptă, detașabilă și care are la partea de sus un chepeng ce se zăvorăște printr-un drug solid de lemn.

Nu se cunoaște anul construirii, dar, din puținele documente ce există reiese că, pe la 1516, marele boier Nan, cu slujba la domnie de paharnic, a construit această culă pentru apărarea sa și a familiei sale. Fiul său Tudor, zis mai tarziu Maldăr, viteaz și înavuțit cu averile tatălui său, își alcătuiește o oaste pe cheltuiala sa și se pune la dispoziția lui Mihai Viteazu, care, pentru faptele sale de vitejie, îl răsplătește mărindu-i și mai mult moșia strămoșească, dându-i și rang de căpitan de oaste.

După moartea voievodului, căpitanul Maldăr, venind cu oastea sa în ajutorul lui Radu Șerban Voievod în lupta contra lui Simion Movilă pentru cucerirea domniei, cade prizonier în mâinile lui Simion, care îl predă hanului tătar ce-l ajutase în luptă. Fiica hanului văzându-l pe Tudor așa de chipeș, mândru, frumos și viteaz, se îndrăgostește de el, îi înlesnește eliberarea, și se căsătorește cu el, venind să locuiască la casa părintească a lui Tudor din Măldărești.

Mai târziu cula a devenit proprietatea familiei Greceanu, după Costache Greceanu, care s-a însurat cu Maria din neamul Măldărăscu și care, în afară de culă, primește ca zestre moșia Măldăreștilor, cu doi munți, livezi, cai, boi, oi, trăsuri, carete, țigani robi și altele. Nepoții lui Costache Greceanu și ai Mariei au fost ultimii proprietari ai culei ce și-au dat numele de la Maldăr.

Nicolae Greceanu a făcut o restaurare a culei în 1934, sub îndrumarea Comisiei Monumentelor Istorice de pe atunci. În 1936, Olga Greceanu, descendenta de parte femeiască din neamul Măldăreștilor, a pictat fresca strămoșilor după paraclisul familiei care a fost donat satului ca lăcaș de închinăciune.

Cula a devenit muzeu în 1956. Începând cu anul 1967, după terminarea lucrărilor de conservare și restaurare, Cula Greceanu și-a deschis porțile publicului larg pentru a etala un exemplu tipic de arhitectură regională, dar și expoziții de obiecte caracteristice pentru o casă și curte oltenească (sobă cu olane) sau obiecte deosebite, unice (o masă sculptată cu motive astrale). Ea a fost și locul de turnare a mai multor filme și seriale de televiziune, printre care “Neînfricații” (1969, serial TV nedifuzat, cu Gheorghe Dinică și Gina Patrichi), “Drumul oaselor” (1980, primul film din seria “Mărgelatu”, cu Florin Piersic, Marga Barbu, Iurie Darie, Ernest Maftei și Ion Besoiu), “Iancu Jianu, haiducul” (1981, cu Adrian Pintea, Draga Olteanu Matei, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin și Radu Beligan), “Trandafirul galben” (1982, al doilea film din seria “Mărgelatu”, cu Florin Piersic, Marga Barbu, Ion Dichiseanu, Ion Besoiu și George Motoi) și “Aferim” (2015).