Penitenciarul Ocnele Mari

      Salinele de la Ocnele – Mari au fost folosite încă din Evul Mediu drept închisoare domnească şi destinată pedepsirii condamnaţilor de drept comun, obligaţi să lucreze în salinele din apropiere. Organizarea modernă a închisorii de la Ocnele Mari este realizată prin decretul de înfiinţare şi regulamentul de funcţionare al penitenciarelor din anul 1874 şi prin aplicarea legii Institutelor de Prevenţie din anul 1926. Penitenciarul a funcţionat până în anul 1964 când, datorită alunecărilor de teren care îi ameninţau perimetrul, a fost evacuat. În perioada 1940-1942, în localul penitenciarului a funcţionat şi Institutul de reeducare a minorilor, evacuat de la Gherla şi transferat, mai apoi, la Slatina.

Clădirea propriu-zisă a penitenciarului avea două aripi, cu parter şi etaj, cu un total de 12 camere cu dimensiunea de 6x8 fiecare şi fiind amplasate câte trei pe nivel. Ferestrele camerelor dădeau spre curţi interioare, iar încălzirea în timpul iernii se făcea cu sobe cu lemne.

Anterior anului 1944, penitenciarul a fost locul de detenţie pentru fruntaşi ai mişcării socialiste şi comuniste din România. În perioada 1948-1950, penitenciarul de la Ocnele Mari devine o unitate de exterminare, prin înfometare, tortură şi lipsa asistenţei medicale a „internaţilor şi deţinuţilor contrarevoluţionari”. La Ocnele Mari şi-au găsit sfârşitul membri ai elitei culturale şi politice a ţării: Gheorghe Grama, istoric cu studii la Roma, omorât în bătaie în cursul acţiunii de reeducare, Nicolae Andrei, fost senator PNT, Niculescu Malu, fruntaş PSD, Emil Ottulescu, celebru avocat bucureştean, mort după 6 luni de febră continuă.

Petre Pandrea, închis la Ocnele Mari între decembrie 1948 şi martie 1952, arăta că regimul alimentar era precar, asistenţa medicală aproape inexistentă.

Între 1950 şi 1953, penitenciarul Ocnele Mari a devenit unitate productivă, cu indicativul UM (Unitate de Muncă) nr. 4 Ocnele Mari, specializată în prelucrarea lemnului. În anul 1955, în penitenciar a fost înfiinţată iarăşi o unitate productivă, având ca obiect tot prelucrarea lemnului, în scopul „reabilitării prin muncă a deţinuţilor”.

Penitenciarul a fost în dese rânduri suprapopulat. La 1 aprilie 1954, UM nr. 4 Ocnele Mari avea un efectiv de 500 de internaţi contrarevoluţionari, împărţiţi pe categorii: legionari – 279, PNŢ-işti – 38, PNL-işti – 16, PSDI -işti – 17, SSI-işti (foste cadre ale Ministerului de Interne) – 98.

Între 1953-1954 nu s-a practicat un regim de teroare şi nici de înfometare.

Penitenciarul de la Ocnele Mari a cunoscut şi o altă formă de „reeducare”, decât cea prin muncă, şi anume, aceea de tip Piteşti. O echipă formată din foşti studenţi care trecuseră prin „reeducarea” de la Piteşti, condusă de Zoican Dumitru, a fost adusă aici pentru a repeta „demascările”. Au trecut prin aceste chinuri filosoful Petre Ţuţea, Mihail Manoilescu – fost ministru de externe al României, semnatar al Dictatului de la Viena, Virgil Solomon – secretar general adjunct al PNT, Ion Victor Vojen – redactor al revistei „Axa”, ziar al intelectualilor legionari.

Între 1956-1957 penitenciarul avea să primească deţinuţi care aparţinuseră diferitelor structuri ale MAI. La sfârşitul anilor 50 a avut loc schimbarea profilului penitenciarului, acesta devenind colonie de minori.

Penitenciarul de la Ocnele Mari era unul de tranzit, de „până la judecată”, în care cei arestaţi urmau a fi judecaţi.