Odată
cu Zăvoiul, ce a stimulat de-a lungul timpului atâtea condeie inspirate din a
căror producțiune literară s-ar putea înjgheba o consistentă antologie „nobilă
și sentimentală", Zăvoiul de odinioară cu lacul acoperit de sălcii
plângătoare, cu chioșcuri traforate de anonimi artiști pierduți în ceața
vremii, în care duminicile cânta fanfara militară, cu pitici din piatră
plantați pe malul lacului și fotografi ce nemureau în câteva secunde pe ostașii
în permisie de la cazarmă, ieșiți „la aer" cu iubite de ocazie, pe care le
țineau de mijloc, tandru, cu alei pustii în cursul săptămânii, acoperite toamna
cu un strat romanțios de frunze pastelate, cu court-urile de tenis, serele de
flori ce aduceau lumină și culoare la baluri, nunți, logodne, petreceri și
aniversări, cu stadionul de fotbal umil, rudimentar, având o singură tribună
din lemn prea încăpătoare, totuși, pentru amatorii de sport ai unui orășel ca
Râmnicul, și, în sfârșit, cu ștrandul, o noutate în epocă, alimentat cu apă
limpede din râul Olăneștii, dotat cu un mic restaurant de o oarecare eleganță,
construit din lemn, cu mese și scaune de răchită, ocupate de domni în haine
albe și domnișoare cu rochii lungi, plisate și pălăriuțe cu boruri largi lăsate
grațios în față, cu două trambuline, nisip curat, cabine și un megafon ce
transmitea fără întrerupere tangouri, valsuri și „șlagăre" din filmele
americane, odată cu Zăvoiul, deci, se mântuia, de fapt, orașul, ce se prelungea,
cu case mici, dărăpănate, uitate de nemila vremii, spre Vlădești, apoi spre Olăneștii,
pecetluind destinul unei străzi bogate în amintiri, povesti, eresuri.
Constantin Mateescu - Râmnicul uitat
Comentarii
Trimiteți un comentariu