Mănăstirea Hurezi, locul unde Regina Maria ar fi dorit să fie înmormântată
Mănăstirea Hurezi a fost unul din locurile pe care Regina Maria le-a avut aproape de sufletul său, fiind fascinată de frumusețea sfântului locaș, lucru consemnat în însemnările sale.
În toamna anului 1916 (în timpul Primului
Război Mondial), în cartea sa ,,Povestea vieții mele” , regina consemna:
,,Scumpa noastră Oltenie nu mai poate
fi apărata. E un gând ce nu se poate îndura, totuși se pare că ne e scris ca
partea cea mai bogată, cea mai frumoasă, cea mai româneasca din țara noastră să
fie năpădita de dușmani. Mă gândesc la frumosul meu Horezu, minunata mănăstire
alba. Mi se spune acum ca tocmai acolo se dau luptele, așadar nici o picătura
de amărăciune nu trebuie sa rămână negustată. Vor distruge acel colțișor de
pace ales al inimii mele și care mi-e atât de drag, încât am cerut sa fiu
înmormântată acolo când îmi va veni ceasul“.
Legătura
sa de suflet cu Hurezi este reluată în volumul de ,,Însemnări zilnice” pe care
le-a făcut în 1927.
Joi, 1 septembrie 1927, Regina Maria se găsea
la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde, se știe, sunt înmormântați regii României
și nota astfel în însemnările zilnice ale zilei:
,,M-am întors la biserica (n.n. a
Mănăstirii Curtea de Argeș) doar mai târziu, seara, ca sa fiu singura cu
mormântul meu (n.n. al soțului, regele Ferdinand). Aceste mari slujbe
oficiale (n.n. fusese parastasul
defunctului rege) sunt greu de suportat când ai nevoie de pace și liniște în
gândurile și rugăciunile tale. În acesta biserica, firește, totul este frumos
si m-am obișnuit cu ideea ca si eu mă voi odihni acolo intr-o buna zi, deși
visul meu fusese sa fiu îngropată la Horezu, în acel loc minunat in care
<<Estul si Vestul se întâlnesc.>>”
O
descriere extraordinară a Mănăstirii Hurezi o putem citi în cartea Țara Mea (My
Country apărută la Londra în 1916). Chiar dacă nu se menționează numele mănăstirii, imaginile și cuvintele din text ne
prezintă emoția primei ,,întâlniri’’ a reginei cu cea mai de seamă ctitorie a lui
Constantin Brâncoveanu.
Fragmentul
din cartea tradusă de Nicolae Iorga conține fotografiile originale:
Sunt două feluri de mănăstiri in
această ţară; ori o mare zidire, unde călugării şi maicile sunt uniţi supt
acelaşi coperiş, ori o sumă de case mici adunate pe un spaţiu larg în jurul
bisericii centrale.
Numai cele d'intăiu sunt interesante
din punct de vedere al arhitecturii, şi unele din cele pe care l-arn cercetat
sunt de o perfecţie aleasă în proporție şi formă. Mai presus de toate celelalte
una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e de neînvins
farmecul ei.
0 mănăstire, albă, singuratecă,
ascunsă departe, în regiuni de pădure mai verzi şi mai dulci ca oricare altele
în ţară. Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de stâlpi
care-i înconjură liniştita curte. Un farmec şi o taină o înfășoară, cum n'am
mai simţit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face
liniile frumoase, şi o pace ca aceia străbate locul, încât aici am simţit de
pare că aş fi găsit cu adevărat casa.
Oriunde merg, acolo călugăriţele mă primesc cu
o mişcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e aşa de sus să
se îngrijească de un loc aşa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci
a aruncat un straniu farmec asupră-mi, şi adesea trebuie să mă întorc iarăşi la
păreţii ei albi.
Clădirea alcătuieşte un dreptunghi în
jurul bisericii, trei laturi din care, sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un
rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur
împrejurul întregului. dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicilor : mici
bolţi, odăi mici, date cu var, umile şi tăcute... Largă e biserica, nobilă
bogată sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe
stâlpi de piatră bogat sculptaţi. Ca şi interiorul clădirii, acest pridvor e
împodobit întreg cu fresce, de o concepţie fără artă, de un desemn arhaic, şi
armonioase, coloarea fiind îmblânzită de mâna vremii înlăuntru, biserica e
înaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită. întreagă cu sfinţi ciudaţi la faţă,
cari se uită fix la tine ca şi cum s'ar mira că sunt tulburaţi din singurateca
lor tăcere şi pace,
Multe comori zac între aceste ziduri
vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată,
aurită şi zugrăvită cu o neasemănată îndemânare, toate colorile fiind veştejite
armonizate de meşterul tuturor artelor - Timpul.
În colturi de umbră candele greu
bătute cu ciocanul, atârnând de lanţuri de sus, răspândesc o lumină tainică
asupra icoanelor îmbrăcate cu argint pe care le-au lustruit atâtea evlavioase
sărutări. De fapt un sfânt lăcaş, îndemnând sufletul să se ridice mai presus de
lucrurile pământului acestuia...
Ultima latură a pătratului e închisă
de un zid înalt, cu o uşă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste
cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot aşa de perfectă în formă
ca şi zidirea mai mare din curtea interioară.
Aici se îngroapă maicile : un colţ
idilic, încunjurat de ziduri zguduite, pe care le ţin laolaltă, cu lungile lor
braţe spinoase, tufe de trandafiri sălbateci, acoperiţi cu gingaşe flori.
Crucile de lemn cu ciudate forme care înseamnă mormintele stau în mijlocul
înaltei ierbi învălurite şi a venerabililor meri pe cari vrâsta pare să-i
aplece milos către cele ce dorm supt brazdă la picioarele lor.
De jur împrejur, păduri de fag pe
dealuri joase, undulând; ca fond la acestea, munţii: albaştri, înnegurați, cu
neputinţă de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară... Un loc de
frumusețe, un loc de odihnă, un loc de pace... Multe rituri de frumusețe răsar
înaintea ochilor lirici când mă gândesc la aceste ascunse case de rugăciune.
Nenumărate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colturi ale ţării,
şi iarăşi îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.
Comentarii
Trimiteți un comentariu