Drumul larg și neted șerpuiește pe malul
drept al Oltului. Lungi s-aștern peste luncă umbrele plopilor înșirați pe
marginea șoselii; sclipesc în soare ca niște bănuți de argint frunzele
sălciilor aplecate pe apă, și e liniște, n-auzi decât șuietul Oltului, în aer e
un miros de fân și de pădure, peste dealurile verzi ce se înșiră înaintea
noastră se ridică uriaș muntele Cozia, cu creștetul pleșuv în soare. După un
ceas și jumătate de drum sosim în Călimănești, sat cuprins și frumos așezat pe
malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt băile și marele otel, în care
vara e atâta lume, și zarvă, și mișcare, că te crezi în mijlocul unui oraș.
Ceva
mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare —
vestitele ape minerale de la Căciulata. În fața otelului e un ostrov cu fâneață
și drumuri printre copaci, în mijlocul ostrovului e o bisericuță veche, zidită
de Neagoe-voievod pe la începutul veacului al șaisprezecelea. Sus, pe malul
celălalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferată, care desfundă munții
și răzbate prin strunga de la Turnu-Roșu în Transilvania. Între Jiblea și
Călimănești e un pod umblător. De-aici valea începe să se mai strâmteze, codrii
se lasă din înălțimi până-n matcă Oltului, șoseaua pe une locuri e scobită-n
stânci.
Puțin
mai în sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale mânăstirii
Cozia. Clădită de Mircea-voievod aici, în spintecătura Carpaților, această
mânăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere și de rugăciune pentru
cei cuvioși, ci și o cetate de pază și de ocrotire în zile de primejdie.
Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn întreg din aripa stângă
s-a desprins și s-a prăbușit în apă, numai zidul deafară, în care bat valurile
Oltului de mai bine de cinci sute de ani, și biserica din mijlocul curții au
înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei biserici, cu
frumoasa-i catapeteazmă ce pare o horbotă de marmură, cu păreții afumați, cu
jilțuri de piatră lustruite de vechime, la puțina lumină ce străbate prin
ferestrele-i înguste, nespus de triste ți-apar chipurile sfinților, ciopârțite
de sulițile păgânești, din ochii lor zgâriați pare că vezi lăcrimi curgând.
Aici,
subt o lespede cu slove șterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea, și tot
aici e îngropată familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, doamna Florica și
Nicolae-vodă. Un călugăr bătrân ne spune că de lângă strana din stânga
altarului se face-o hrubă-n jos care merge pe subt albia Oltului și răspunde
dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o dimineață, când au
năvălit turcii pe neașteptate, de-au spart zidurile mânăstirii, au jăfuit-o și
i-au dat foc, iar stânca pe care-a stat și-a ospătat bătrânul voievod în ziua
aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se cheamă și azi
"Masa lui Mircea".
În
dreptul mânăstirii, pe malul stâng, e locul numit Bivolari, unde s-au
descoperit ruini de băi romane, un izvor cald și urmele unui drum vechi, ce se
pierde printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, ascuns în codru, e un metoh al
Coziei, schitul Turnu; în apropiere, pe-o stâncă înaltă se văd părăginile unei
zidiri îndrăznețe — vro strajă romană pe Olt — călugării îi zic "Turnu lui
Traian".
Comentarii
Trimiteți un comentariu