Ion Iancovescu – regele de altădată al scenei interbelice (născut în 1889 la Cozia)

 

     Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost fără îndoială unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. Într-o carieră artistică care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F.O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică  “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: “Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.

Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în anul 1889. Gimnaziul l-a urmat la Râmnicu Vâlcea: “- Îmi plăcea școala – îmi spune Ion Iancovescu evocând anii copilăriei – nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într’o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre.” 

Marele actor de mai târziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservatorul din București în clasa maestrului Nottara. După terminarea Consevatorului și câțiva ani ani petrecuți în Italia, Ion Iancovescu s-a angajat ca “stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa “Nepoftitul”: “- Aveam un rol mut - îmi spune Ion Iancovescu – intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze…

A jucat apoi cu mare succes în “Banii” și a obținut un adevărat trimf în “Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:

- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!

La care Iancovescu răspunde:

- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru “Cometa”) nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!...”

Căutând mai multe materiale despre Ion (Puiu) Iancovescu am observat că  în toate  prezentările sale are trecut ca loc de naștere București (inclusiv Wikipedia). Din fericire am descoperit și  un inedit articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”, unde chiar autorul subliniază și specifică locul de naștere ,,o culă din Cozia (Bujoreni)''.

Realitatea Ilustrată 17 decembrie 1931

Dar mai bine o se redau o parte din acest articol, unde se vorbește despre meleagurile vâlcene ale copilăriei marelui actor, regizor, director de teatru etc.

Ce straniu joc al eredității a scos la lumină făptura, a cărei ascuțită inteligentă e filtrată numai prin filonul vaporos al glumei. Încerci să-i destrami liniile puternic închegate ale chipului și te izbești de privirile cu surâsuri, în cari întrevezi amuzante hăuri de exclamare.

Nici o altă meserie n'ar fi putut îmbrățișa acest ciudat personagiu molieresc. Mersul vieți e întrevăzut de el printr'o prismă aparte. Nu primește impresiile ca noi toți. N'a încercat clipe de disperare, decât sub blânda lumină a farsei. Un tainic spiriduș îi frământă făptura, impunându-i ritmul abracadabrant al acțiunilor. Duce o viată de nabab, secundată brusc de cea a boemului fără lețcaie în buzunar.

 Os din neam boieresc, cu hrisoave care se coboară până in veacul XVI-lea, toată poezia aventuroasă a vietii de preț s'a cuibărit în acest ultim vlăstar, menit să urce trepte de înaltă artă. Bujorenii, sat situat în preajma Coziei, cu frumosul conac boieresc, i-a fost leagănul nașterii. Clinele dulci ale văii Oltului i-au adumbrit privirile. De aici a izvorât se vede toată duioșia cu care i se impregnează vocea, in clipele când in serile de spectacol, se ivesc tăceri tulburătoare. Astăzi moșia părintească s'a înstrăinat, dar noul ei stăpân, senatorul Seltea, uită de multe ori de dreptul lui de proprietate și fiecare nouă îmbunătățire ține să i-o aducă la cunoștință.

- Şti, Iancule, că pe moșia ta am făcut cutare sau cutare lucru..."

Pe buzele lui Iancovescu, rictusul unui surâs corectează lapsusul.

- „Vrei să spui moșia ta... .

Un lucru păstrează el cu sfințenie: actele strămoșești. În piesa lui Yves Mirande, „O gaură in perete", care se joacă actualmente la teatrul Regina Maria, în primul act, când descoperă testamentul MareşalulUi Brignolles, se serveşte de unul din aceste rămășite scumpe. E o foaie îngălbenită de ani şi îmbâcsită cu litere cirilice. Omul care asvârlă tot ce câștigă cu ușurința, cu dezinvoltura cu care aruncă fumul de tigoare, duce cu sine după ce iese din scenă, relicva care-i a-minteşte de trecutul străbunilor Cunoscut în intimitate, după ce i-ai prins liniile caracterului, Iancovescu e o încăntare, o vecinică surpriză. Iți procură materialul unei cârți rare, amuzante, plină de rafinament.

Încheagă capricios „şuete" şi atunci nu se poate să nu zâmbești admirativ, în fața inteligentelor îmbinări de cuvinte. Fuge de reclamă din fața cine știe cărei supărătoare corvezi. Dar intr'un matineu tot am încercat să-l prind, să-i smulg ceva din istețele lui idei

- „Cioc... cioc..." bat în ușa cabinei. Clanța împinsă fără voie de nervozitate, lasă să se întrevadă prin deschizătură, un Iancovescu, pe jumătate dezbrăcat, întinzându-și „tenul" pe obraz.

 

Ion Iancovescu şi Pola Illéry intr-o scenă din filmul „Parada Paramount"

 

„Scuză-mă te rog, nu te pot primi acum. Lasă că avem noi timp să stăm de vorbă la spectacolul de diseară"

Știam eu ce înseamnă acest „diseară". Dădui busna cu privirile ațintite aiurea.

- „Nu te jena. Socotește absentă latura feminină din mine"

 Văzând că nu poate scăpa şi-a luat o pijama pe umeri.

         --„Ce vrei Marg?"

        -„Un mic interview. Nu pierzi măcar câteva minute".

       - „Uite ce e. Vino mâine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo suntem mai în voie. Iți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m'am născut.

        A doua zi, la ora douăspreze, cu cine mă întâlnesc pe Sărindar, în ușa cafenelei  Capșa ?

        Cu Iacovescu îmbrăcat cu un palton sosit nu de mult de la Londra

        - „Cum ne-a fost vorba?"

        - „Du-te acasă că vin și eu imediat".

        - „Mi-e teamă că ai să nu uiți".

        -„Du-te... du-te... când am spus. Nu mă țin eu de cuvânt e adevărat dar nu sunt lipsit de bun simț.

 

Pozele pe care actorul a menționat locul unde s-a născut și a copilărit

     Articolul se termină cu urmatoarea concluzie:

    Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tâlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Intr'o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință. O redau mai jos.

Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe. Pentru că sunt sigur că, după două minute toți adorm.

Ce nu-mi place? Criticii.

Elogiat de-a lungul carierei de personalităţi atât de diferite în fond, precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, admirat de Eugen Ionescu (care i-a trimis de la Paris Regele moare, dorindu-şi-l în rolul principal), mare descoperitor de talente (Grigore Vasiliu–Birlic şi Radu Beligan), actor în importante producţii ale cinematografiei româneşti de început, Ion Iancovescu a fost un reper al perioadei interbelice. Neastâmpărat animator, a făcut parte din conducerea a nenumărate companii teatrale private şi a clădit nu mai puţin de şapte(!) edificii teatrale, printre care Teatrul Excelsior (azi, sediul Teatrului de Comedie) şi Teatrul Modern (devenit Teatrul Casei Centrale a Armatei).

A jucat în filme, precum: Culesul viilor - 1913, Țigăncușa de la iatac - 1923, Grigore - Parada Paramount -1930, Afacerea Protar - 1956, Două lozuri - 1957, Faust XX - 1966, O noapte de vis (scurt-metraj de ficțiune, în regia lui Mirel Ilieșu).