PE CHEIA BISTRIȚEI (fragment din România pitorească de Alexandru Vlahuță - 1902)
De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot mai înguste și mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă, și închid zarea din toate părțile. E așa de adâncă și de sfântă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ție frică să nu deștepți, cu zgomotul trecerii tale, cine știe ce ființi legendare adormite de mii de ani în liniștea acestor pustietăți.
Amedeo Preziosi - Hurezi
După
vrun ceas de drum cotit prin strâmtori și desișuri întunecoase, auzi un vuiet,
o gâlgâire de izvoare, ca și cum o stăvilă s-ar fi abătut deodată din calea
undelor nerăbdătoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o
priveliște neașteptată, negrăit de mândră, se înfățișează ochilor.
Sus,
pe brâul muntelui din față, răsar dintre copaci turnulețele mânăstirei Arnota,
sfânt lăcaș în care se odihnesc oasele bunului și milostivului nostru domn
Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriței, s-așterne
o poiană de toată frumușeța, în mijlocul ei se ridică zidurile cenușii ale
mânăstirei Bistrița, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani
de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei și puternicei
familii a Pârvuleștilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească
pentru mai bună pază și îngrădire a tronului.
Mănăstirea Arnota la 1900
De
aici încolo nu mai poți răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mânăstirii
intri în cheia Bistriței, în lumea prăpăstiilor și-a vâltorilor: tot muntele e
crăpat de sus și până jos, și pe fundul acestei tăieturi, între înalții păreți
de piatră, s-azvârle Bistrița, vijelios bătându-și nahlapii de stânci, c-un
zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălțime amețitoare deasupra
torentului, se deschide peștera Sfântului Grigore.
O
potecuță cu trepte scobite în piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta
muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori și mergi
târâș prin întuneric ca vro zece pași până dai subt o boltă înaltă care
primește puțină lumină de afară prin crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te
cobori pe sfărmături de pietre în tinda peșterei, la paraclisul sfântului
Grigore; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; una, "a
liliecilor", unde într-adevăr huzuresc acești zburători ai nopții ca în
propria lor domnie, alta, "a chiliei", care te suie prin fel de fel
de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane șterse, cu pereții afumați,
acoperiți de vechi pisanii — urmele pusnicilor cari, retrași din lume, și-au
fost închis viața de bunăvoie în tainițile acestea umede și întunecoase.
Carol Popp de Szathmari - Cheile Bistritei (fotografii – 1867)
Toți
munții de prin părțile acestea sunt sparți și scorboroșiți de ape. Cărări
înguste și primejdioase te poartă pe mărgini de prăpăstii în adâncul cărora
ți-e frică să te uiți. Pe une locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe
sus vezi stânci uriașe scoase din zid, gata să se prăbușească. Copaci chirciți,
schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile păreților de piatră. Te
crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul
apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea și neclintirea atâtor ruini.
Mănăstirea Bistrița
Comentarii
Trimiteți un comentariu